NoTopic

Am ramas dator cu cateva povesti...

De babuta care mi-a dat deja celebrul sfat ( deja celebru pentru ca post-ul ala e din ce in ce mai citit pe zi ce trece :) ) v-am povestit..

Domnul " Servesc patria!! ".

Iesisem in curtea spitalului sa fumez o tigare. Pe bancile din curte evitam sa ma asez pentru ca acolo nu puteai sta niciodata singur. Gaseai o banca libera si imediat ce te asezai mai aparea cineva... cu chef de vorba. Asa ca mai mereu cautam un loc retras unde sa stau singur... sa citesc in liniste, sa folosesc internetul sau... uneori... sa vorbesc la telefon. In ziua aia am gasit o scara... m-am asezat si mi-am aprins linistit tigarea. Imediat a aparut un domn. Era o distanta destul de mare intre noi insa mi-am dat imedit seama la ce sectie e internat ( nici nu era greu... erau, dupa cum v-am mai spus, doar doua sectii : psihiatrie si neurologie). Domnul mergea linistit si din cand in cand spunea ceva. Dar nu ca si cum ar spune-o pentru el ci intr-un mod care semana cu felul in care depun soldatii juramantul... tare, apasat...din toata inima... S-a apropiat si am inceput sa aud ce spune. O data la cateva secunde spunea "Servesc patria!! ". Era un fel de tic nervos cred... nu parea sa se poata controla... A ajuns langa mine si mi-a cerut, intr-un mod extrem de normal o tigare. Pana am scos pachetul a mai zis de vreo 3 ori... In rest era perfect normal... vorbea coerent... I-am oferit si un foc... a aprins, mi-a multumit si apoi si-a continuat drumul. A facut cativa pasi si a mai zis o data "Servesc patria!!". Apoi, extrem de degajat, s-a intros catre mine si mi-a spus: " Bine... tara... ca patria era pe vremea comunistilor..." A zambit si s-a indepartat in cel mai normal mod...

Oratorul...

In curtea spitalului se gasesc cateva magazine. E mult spus "magazine"...sunt niste tonete mai bine zis... Sunt mici insa gasesti orice acolo... si cand zic "orice" chiar asta vreau sa zic: ORICE. De la ziare, sucuri, ciocolata... la vopsea de par, unghiere, prezervative... jucarii, haine, caiete... si ajungand pana la muzicute... o astfel de toneta le are pe toate. ( Nici nu va imaginati cat am putut rade cand am vazut ca cineva s-a gandit ca-i o idee buna sa vanda muzicute in curtea spitalului de psihiatrie... Nu m-am putut abtine si mi-am cumparat una...dar am uitat-o acolo :( ).

Ies deci, undeva pe la pranz ( tocmai veneau doamnele sa serveasca masa ( asta era unul din momentele in care eu ma duceam sa iau o gura de aer...) , in curte si ma indrept spre magazine sa-mi iau un ceai. Langa primul magazin se aflau doua cosuri de gunoi... modelul asta nou... din plastic... doua "pubele"...cred ca asa le zice ( cosuri de gunoi erau pe vremea comunistilor :) ). Un domn scotocea, bagat fiind pana la jumatate, in prima pubela ( cel putin asa am crezut cand l-am vazut). Am trecut...mi-am luat ceaiul si m-am intros. Am ajuns iar langa pubela ( trecuse ceva timp... vreo 10 minute poate...). Domnul era tot acolo... tot bagat pana la jumatate in gunoi. Abia atunci am inteles ca nu scotocea ci statea cu capul in pubela si vorbea... placadu-i probabil faptul ca se aude cu ecou ( banuiesc...).

Doamna extremelor...

Inca din prima zi... ba chiar din prima clipa, inca de cand am pasit pentru prima data pe poarta spitalului am facut cunostnta cu ea. In prima zi n-am schimbat decat 2 vorbe... mi-a cerut o tigare... i-am dat si s-a indepartat. Apoi, dupa ce am fost internat, plimbandu-ma prin curte am observat ca mai toata lumea o evita.

Ma gaseam asezat pe scara unde l-am cunsocut si pe domnul Servesc patria...

Incepusem sa ma joc Fifa pe PSP cand a aparut parca din senin. A stat cateva minute langa mine fara sa zica nimic. Apoi s-a ridicat si a plecat... dar s-a intors dupa cateva secunde si m-a luat la intrebari : ala e calculator? da' cum e...cu cd-uri d-alea? si jocul cum e? si cum controlezi... Apoi si-a inceput un fel de monolog... lung... cred ca mai bine de o jumatate de ora eu m-am zis nimic...ci a vorbit numai ea... Nu era foarte coerenta... sarea de la un lucru la celalalt fara absolut nicio logica... de la urma unde a muscat-o un caine la faptul ca a facut Design, se pricepe in CorelDraw si a restaurat biserici... la decesul tatalui ei... apoi iar la design si la sora ei care n-a avut talent la muzica....

Dar chiar si asa... tot am reusit sa inteleg cate ceva. A ajuns aici dupa ce tatal ei a murit. Atunci a clacat...si ce mi s-a parut surprinzator a fost faptul ca era constienta de faptul ca e bolnava ( undeva in monologul ei mi-a spus ceva de genul "-Stiu ca sunt nebuna si aici e locul meu... si ca probabil n-o sa mai plec niciodata de aici " ). Nu era primul spital de genul asta pentru ea. Mai fusese in doua locuri... In primul spunea ca i-au facut o vreme, la inceput, terapie cu socuri electrice... iar in al doilea i-au administrat litium ( cred ca asa azis...dar nu mai stiu sigur... oricum o substanta de genul asta. Sper ca toate astea erau "filme" si nimic mai mult). Apoi a ajuns aici si aici a ramas. In primul spital a fost internata de mama ei vitrega ( mama naturala murise cand ea era un copil... apoi tatal ei s-a recasatorit...mama vitrega spunea ca n-a suportat-o niciodata...).

Nu mai stiu chiar tot...mi-a mai zis multe... Ce m-a surprins a fost sa observ ca desi nu parea sa fie lucida... nu putea sa vorbeasca intr-un mod logic, coerent... starea asta era starea ei de luciditate. Era perfect constienta de locul in care se afla, de ceea ce spune si de modul ilogic in care se exprima... In final i-am spus ca trebuie sa plec pentru ca sunt programat sa fac niste analize. A inteles perfect aluzia... mi-a zambit dar in acelasi timp s-a intristat putin si mi-a spus :

" Te-am cam speriat... asa e? Iarta-ma daca te-am speriat... Vreau numai sa vorbesc si eu cu cineva...".

Am ramas masca... Am incercat s-o asigur ca nu e cazul... ca eu chiar am analize de facut... dar era clar ca nu tine...

Am mai vorbit cu ea cate putin in fiecare zi apoi...

Era cunoscuta in spital... si toata lumea o evita... sau o batjocorea...

Mi-a parut foarte rau de ea... Nu era deloc batrana... numai 43 de ani.

Era destul de frumoasa...

Era extrem de singura si fata parca i se lumina daca, atunci cand intra in vorba cu tine ii raspundeai normal... nu in bataie de joc...

Nu cerea nimic de la nimeni... nu se purta ciudat, nu facea scandal... se plimba prin curte intreaga zi, mai mereu cu cateva carti in mana... uneori o vedeai stand pe o banca sau un gard citind... Singurul lucru pe care si-l dorea era sa vorbeasca cu cineva... s-o asculte cineva...

Toti oamenii de acolo sunt "amuzanti" la prima vedere... dar hazul dispare in clipa in care incepi sa-i observi, sa-i asculti... Fiecare are o poveste de spus... Nimeni nu ajunge acolo degeaba. Toti au trecut prin ceva... fiecare are "tragedia" lui...

Daca am invatat ceva din toata experienta asta e ca atunci cand ii vezi prima data pe oamenii astia e greu sa nu razi... dar daca le asculti povestile, in fata unora cel putin...o sa-ti fie greu sa nu plangi.

Poate nu-i tocmai tonul in care va asteptati sa-mi inche postul... dar e exact tonul in care mi-am incheiat "sejurul" acolo...

Piesa Zilei de azi le e dedicata lor...celor pentru care lumea se rezuma la curtea aia:

Pink Floyd - Brain Damage